tux

În ultimul an am aflat părerile a zeci de oameni în cea ce priveşte credinţa în Dumnezeu, şi religia în sine. Pentru mine acest subiect a fost tot timpul frământător pentru că sunt crescut într-un mediu familial credincios, dacă îl pot numi în felul ăsta. De mic cred în Dumnezeu şi merg la biserică. Dar în ultima vreme m-am întrebat dacă e corect ce fac, faţă de mine în primul rând.

Aşadar, în ultimul an mi-am format propria filozofie în cea ce priveşte religia, filozofie pe care v-o împărtăşesc. Da, cred în Dumnezeu. Sunt convins că există acel cineva (sau “ceva”) care Ne-a lăsat pe lume, după ce a creat-o. Nu ştiu cum e mai corect: “cred în Dumnezeu” sau “cred în divinitate”. Însă, în orice fel L-aş numi, sunt sigur că El este acolo undeva. Dubiile mele apar când vine vorba de “religie”. Ce este religia? Religia e un cult, la urma urmei, prin care crezi în Dumnezeu. Dacă ar fi doar atât atunci bine, sunt un om religios. Însă religia are şi ea istoria ei, şi ştiţi foarte bine că aici vorbesc despre Biblie, această carte “sfântă” ce ne prezintă, în definitiv, o legendă. Da, e legendă, prin definiţie: e o povestire ce conţine elemente miraculoase. Nu poate fi confirmată, însă nu asta vreau să punctez. În opinia mea Biblia este o carte de poveşti, o carte de lectură, nu o carte sfântă. De ce ar fi sfântă? Cine a spus că e sfântă? De ce să-l cred pe cel ce-a zis că-i sfântă?

Cred în biserică, dar nu cred în oamenii bisericii. Da, consider că biserica este un mijloc de comunicare cu Dumnezeu şi de slăvire a lui Dumnezeu. La fel cum este şi crucea pe care o facem când trecem pe lângă o biserică. La fel cum este şi rugăciunea pe care o spunem dimineaţa şi seara. La fel cum sunt şi icoanele. La fel cum este şi anafura şi vinul. La fel cum sunt şi cruciuliţele pe care le purtăm la gât. Biserica, în general, ca loc de cult, este o clădire impresionantă cu o arhitectură extraordinară şi cu un interior cu picturi incredibil de frumoase. La fel şi slujba în sine, reprezintă un moment deosebit de purificare spirituală, în care auzi corul, de cele mai multe ori superb, cum cântă spre slăvirea lui Dumnezeu. La fel şi predica, ce este o poveste fascinantă.

Oamenii bisericii sunt aceşti preoţi ce, mulţi dintre ei, au intrat în această “slujbă” pentru sumele fabuloase pe care le încasează în schimbul unei sfinţiri al unui lucru, al unui botez, sau al unei şedinţe de spovedanie. În primul rând, cine i-a făcut pe ei oamenii bisericii? Dar cei care i-au făcut oameni ai bisericii, au acest drept? De unde ştim că Dumnezeu a fost de acord cu acest lucru?

Cine sunt ei să mă ierte de păcate? Pentru că, asta înseamnă o spovedanie. Mergi la preot, îi spui păcatele tale, iar el îţi spune că sunt iertate. Are acest drept? Cine sunt ei, preoţii, să-mi sfinţească în Ajun casa? Şi nu “pe degeaba”, ci contra unor sume de bani care nu sunt accesibile pentru orice om. Poate mă înţelegeţi. Poate simţiţi acelaşi lucru.

Şi am să închei prin a vorbi despre oamenii credincioşi. Da, apreciez oamenii care merg la biserică în fiecare săptămână, care cred în biserică, în preoţi, în episcopi, în Dumnezeu, care dau bani bisericii şi oamenilor ei. Bravo lor! E bine că se dedică acestui lucru şi cred până la capăt în religie. Ei sunt nişte oameni care ştiu ce simt şi merită toată admiraţia. Nemulţumirea mea îi priveşte pe falşii credincioşi, pe cei care se calcă în picioare la moaştele unui sfânt sperând într-o minune. Pe cei care fac cruce, doar pentru că aşa li s-a spus că e bine. Pe cei care după ce fac cruce trag şi o flegmă trei metrii mai încolo. Pe cei care cred în Dumnezeu dar înjură de cele sfinte. Da, pe ei nu-i suport. Sunt nişte oameni fără demnitate, fără simţ şi fără cuvânt.

Iar ateii? Îi admir la fel de mult ca şi pe cei credincioşi, pentru că, asemenea lor, sunt nişte oameni care ştiu ce gândesc şi ştiu în ce să creadă şi în ce nu. Despre ateii care se declară doar pentru că aşa e la modă mi-e silă să vorbesc.